Gel Puterea Calului cu Ardei Iute 250ml

Gel Puterea Calului cu Ardei Iute Pferdebalsam Chili 250ml Jardin Naturel

 

Formula activă conține extracte speciale și ingrediente de îngrijire a pielii exceptional de fine, eliminand tensiunile musculare și calmand durerea.

 

Beneficii:

-Ardeiul iute si extractele din plante incalzesc plăcut picioarele obosite si talpile după exerciții fizice intense. 

-Formula activă conține extracte speciale și ingrediente de îngrijire a pielii exceptional de fine, eliminand tensiunile musculare și calmand durerea. -Capsaicinoidele, inclusiv capsaicina, stimulează receptorii de durere ai pielii, iar căldura rezultată îmbunătățește circulația sangvina a pielii. 

-Gelul este ideal pentru febra și tensiune musculara, precum și pentru masajul zonelor tensionate ale corpului.

 

Compozitie:

-Aqua

-Isopropyl Alcohol

-Chamomilla Recutita Flower Extract

-Melissa Officinalis Leaf Extract

-Achillea Millefolium Flower/Leaf/Stem Extract

-Glycerin

-Eucalyptus Globulus Leaf Oil

-Capsicum Frutescens Fruit Extract

-Viscum Album Leaf Extract

-Foeniculum Vulgare Seed Extract

-Humulus Lupulus (Hops) Cone Extract

-Valeriana Officinalis Root Extract

-Methyl Nicotinate

-Sodium Hydroxide

-Carbomer

-Menthol

-Parfum

-Propylene Glycol

-Phenoxyethanol

-Ethylhexylglycerin

-Alcohol

-Limonene

-Benzyl Alcohol

-Methyl Salicylate

-Salicylic Acid

-CI. 14720, 16255.

 

Administrare:

Gelul se aplica pe piele. 

Se maseaza bine. 

Dacă este necesar, vă rugăm să repetați.

 

Atentionari:

Se recomanda pastrarea in locuri ferite de caldura si umiditate. 

Evitați contactul cu ochii, răni deschise și membrane mucoase.            

Nu se administreaza bebelușilor sau copiilor mici! 

Spălați-vă mâinile după utilizare. 

A nu se lasa la indemana sau la vederea copiilor mici!

 

Rolul componentelor:

Capsicum annuum L.-Plantă erbacee din familia Solanaceae, nativă în America Centrală şi Asia (în special în zona Indiei), cu tulpina dreaptă, frunzele oval-ascuţite, flori albe solitare, fructele variabile ca formă: ardei gras, ardei căpresc, ardei iute, ardei franţuzesc, ardei gogoşari etc.; tot astfel variază şi culoarea – verde, galbenă, roşie. În prezent, planta este cultivată peste tot în lume, pentru fructul său, care are o largă utilizare în domeniul culinar, iar ardeiul iute cu fructul alungit şi de culoare roşie este important şi în domeniul sănătăţii.

Ardeiul a fost utilizat pentru condimentare în ţările din estul Europei din vremuri imemoriale, părând a fi cunoscut încă de către romanii din antichitate. A devenit apoi un condiment familiar în Europa sub denumirea de chilli, piper de Guinea, piper spaniol, piper-Cayenne.

În cărţile cu profil medical din secolul al XIX-lea era considerat un medicament din clasa iritantelor, acţiune în baza căreia era folosit ca revulsiv pe piele, şi, în general, ca şi gargară stimulentă în durerile de gât iritante caracteristice scarlatinei şi în tonsilite cronice. În atacurile incipiente de dureri în gât fără febră la persoanele predispuse pentru aceasta, o gargară cu ardei iute era considerată foarte bună, bineînțeles pentru persoanele care o suportau. Ardeiul era considerat de asemenea un bun stomahic, fiind utilizat pentru a preveni efectul de greață dat de unele remedii asupra stomacului şi un stimulent aromatic util în forme de dispepsie cauzate de secreția defectuoasă a sucurilor gastrice. A mai fost utilizat cu succes în atacurile de febră intermitentă, iar unii medici îl recomandau ca stimulent puternic în fazele avansate de tifos.

În medicina românească de la mijlocul secolului trecut întrebuințarea medicală a ardeiului iute avea în vedere proprietăţile sale excitant-digestive, dar şi iritante, eficace în dispepsia atonică; apoi, efectul decongestiv, fiind întrebuințat uneori contra hemoroizilor. Luat în tinctură 1/5, 10-30 picături într-o băutură amară producea asupra stomacului o senzaţie similară celei a alcoolului, motiv pentru care se prescria ca medicament antialcoolic. Extern era folosit pentru efectul de rubefiere, fiind aplicat în tinctură pe vată, pensulaţiuni sau fricţiuni. Se mai considera că ardeiul combate bolile produse prin carenţa sau avitaminoza B1, C şi A.

În compoziţia chimică a ardeiului iute intră capsicina, capsaicina (o alchilamidă care îi conferă iuţeala gustului), capsicol (esenţă), substanţe rezinoase (oleorezine) şi numeroase carotenoide (capsantină, capsarubină), flavone, vitamina C.

Extractele alcoolice cu conţinut bogat în alcaloizi sunt pe larg folosite astăzi ca revulsive puternice, extern pentru frecţii şi îmbibarea pansamentelor termogene, indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciatică, lumbago.

Cercetările ştiinţifice au mai revelat şi alte efecte, precum efectul antimicrobian, detoxifiant, gastroprotector şi un efect pozitiv util în curele de slăbire, datorită stimulării producerii de energie la nivel celular pe baza arderii grăsimilor.

 

Eukalyptus Globulus-Arbore foarte înalt (ajunge până la 140 m înălţime), originar din Tasmania. Frunzele sunt persistente, simple, cele tinere sesile, ovate, subţiri, iar cele mature alterne, peţiolate, falciforme. Mezofilul frunzelor conţine buzunare secretoare de ulei esenţial. Ca produs vegetal se utilizează frunzele mature recoltate tot timpul anului sau în perioada aprilie-septembrie.

Denumirea de Eucalyptus înseamnă „bine acoperit”, referindu-se la capacul mic ce acoperă mugurele înainte de înflorire.

Se spune despre eucalipt că este cel mai util arbore din lume. Aborigenii din continentul Australian îl priveau ca pe o plantă medicinală ce vindecă tot.

Genul Eucalyptus cuprinde cca. 300 de specii cu 700 de varietăţi, fiind utilizate pentru orice de la fabricarea hârtiei, mulci, combustibil, ca lemn de esenţă tare, pentru asigurarea umbrei, şi ca protector în calea vânturilor până la ajutor în lupta împotriva malariei. Sistemul său radicular extins absoarbe o cantitate mare de apă, motiv pentru care a fost cultivat în zonele infestate de malarie pentru drenarea terenurilor şi purificarea aerului.

Botanistul şi exploratorul german, baronul Ferdinand Von Muller, a sugerat că aroma arborelui se poate dovedi antiseptică. În 1855 guvernul francez a trimis seminţe de eucalipt în Algeria pentru realizarea de culturi, urmare a acestui fapt fiind transformarea unor zone contaminate în zone uscate, sănătoase.

Uleiul de eucalipt a fost obţinut prima dată, prin distilare, în 1788, cu un necesar de peste 20 de kilograme material vegetal pentru 500 g ulei volatil, doi medici ai vremii, White şi Cossiden utilizând acest ulei esenţial pentru tratarea problemelor pulmonare. Prima lucrare despre efectele antiseptice şi antibacteriene ale uleiului esenţial au fost publicate în Germania de către medicii Cole şi Homeyer, aceştia clasificându-l ca sudorific, stimulent anticataral şi astringent. Extras din Eucalyptus peperita, uleiul esenţial original introdus în Europa, a fost denumit „Sydney peppermint” şi a devenit rapid foarte popular.

Remediile populare tradiţionale utilizau frunzele şi uleiul pentru bolile respiratorii, afecţiunilor febrile, şi, de asemenea, pentru probleme ale pielii precum arsuri, ulceraţii şi răni.

În primul război mondial a fost o cerere imensă de ulei esenţial de eucalipt, acesta fiind utilizat pentru a controla epidemiile de meningită şi gripă din 1919.

Frunzele şi uleiul de eucalipt sunt demult parte din Farmacopeele şi publicaţiile de profil din Europa – deja din 1873, Köhler a descris utilizarea sa în sudul Europei în febră, dureri nevralgice, astm, tuberculoză şi ca antiseptic. În 1938 Madaus descrie utilizarea frunzelor şi a uleiului esenţial – „uleiul stimulează secreţia salivei şi a sucurilor gastrice. Îmbunătăţeşte apetitul. Administrarea orală a siropului era prescrisă în cazul tusei convulsive iar frunzele erau utilizate extern ca agent antiseptic. Adiţional, era utilizat în inhalaţii pentru tratamentul catarului şi a afecţiunilor inflamatorii ale tractului respirator şi în cazul astmului. Este util de asemenea ca remediu pentru febră, catarul tractului urinar, gripă, reumatism, nevralgie, malarie, diaree febrilă, sângerări gincivale şi ca antihelmintic.”

În prezent, arhi-cunoscut tratament natural util în afecţiunile respiratorii, regăsim eucaliptul în produsele naturiste sub formă de ceaiuri, siropuri de tuse, soluţii inhalante, creme, unguente, bomboane medicinale.

 

Pinus Sylvestris -Mugurii de pin au efecte terapeutice extraordinare asupra organismului uman, în special asupra aparatului respirator, rinichilor, oaselor şi muşchilor.

Mugurii de pin sunt cunoscuţi încă din cele mai vechi timpuri pentru beneficiile pe care le aduc organismului. Utilizaţi atât intern, cât şi extern, aceştia au o putere terapeutică extraordinară, fiind un remediu excelent pentru organism.Conform unor papirusuri egiptene, medicii faraonilor obişnuiau să prescrie pinul pentru pneumonie şi alte afecţiuni pulmonare. Acesta are efect descongestionant asupra mucoaselor, fiind un bun inhalant în afecţiuni respiratorii.

Componentul principal al mugurilor de pin este uleiul volatil format din pinen, limonen şi silvestren, drept componenţi predominanţi cantitativ. Pe lângă uleiul volatil, mugurii de pin mai conţin şi acid ascorbic. taninuri, fitoncide, substanţe antibiotice, bioflavonoizi.

Prin conţinutul lor, mugurii de pin se recomandă în bronşite, afecţiuni ale căilor respiratorii superioare, fluidifică secreţiile bronşice fiind astfel un bun expectorant şi calmant al tusei. Se administrează sub formă de infuzie şi sirop fiind recomandat şi în combaterea infecţiilor urinare, ca antiseptic al căilor urinare. Uleiul esenţial de pin este folosit şi ca aromatizant sau pentru a corecta gustul neplăcut al unor medicamente. Intră, de asemenea, în diferite produse cosmetice sau fricţiuni pentru calmarea durerilor musculare sau articulare.

Acţiunea sa antiseptică ajută la vindecarea infecţiilor urinare şi respiratorii. Studii finlandeze efectuate în 2000 au descoperit că pinul este eficace împotriva mai multor specii de bacterii, ca şi împotriva Candidei albicans, ciuperca responsabilă pentru apariţia candidozei orale şi vaginale.

 

Cinnamomum Camphora-Un arbore impunător din familia Lauraceae, sempervirescent, bogat ramificat, cu frunze simple, lung-peţiolate, alterne, ovate sau oblongi, pieloase, lucioase; florile albe-gălbui grupate în panicule axilare; fructele de culoare verde închis, ovoide sau globuloase, negre la coacere.

Se pare că grecii şi romanii din Antichitate nu aveau cunoştinţă de arborele de camfor. Avicenna şi Serapion în numeau cáfúr; Symeon Seth, care a trăit în secolul al XI-lea, l-a descris şi l-a numit καφονρα (cafonra – denumire sub care a apărut mult mai târziu în Pharmacopoeia Graeca din 1837).

Arborele de camfor a fost în schimb cunoscut şi folosit în China din Antichitate. Primul document care relatează despre acesta pare să fi fost scris în jurul anului 300 D.Ch. În secolul VI era menţionat în nişte poeme din sudul Arabiei, iar în Coran apare ca o băutură răcoritoare a celor binecuvântaţi în Paradis. Unii autori susţin că medicul Aëtius (550 D.Ch.) îl desemna ca ingredient pentru aplicaţii externe în gută şi reumatism precum şi ca parte a preparatului oleum Salca,  considerat un bun remediu pentru surzenie. În vremea aceea Camforul era foarte scump, Marco Polo afirmând că valora greutatea sa în aur. Ca dovadă a valorii sale, din scrierile vechi aflăm că, în secolul VII împăraţii Chinei şi prinţii Indiei îşi ofereau camforul ca şi dar. Mai târziu, medicii arabi ce navigau cu corăbiile înspre India şi China au învăţat nu doar valoarea de piaţă a camforului, dar şi despre locurile sale de origine. După medicul arab Mesue (secolul X) camforul a fost folosit împotriva ulcerului gastric. Mai apoi, în secolul XIII, medicul grec Actuarius menţiona un Pastillus contra diabetem care conţinea camfor. În Europa se pare că deja din secolul XII era cunoscut ca şi medicament. În 1725 este recunoscut ca şi produs specific de către Neumann şi analizat de către Dumas.

Camforul cel mai cunoscut în Epoca Modernă a fost cel extras în Japonia, obţinut prin recoltarea şi apoi extragerea uleiului esenţial din lemnul, frunzele, rădăcinile arborelui de camfor printr-o metodă specifică. Camforul de China este extras prin alte metode.

În Orient camforul a avut o lungă istorie şi o gamă largă de utilizări. A fost ocazional folosit intern în tratamentul isteriei, dar în fitoterapia actuală este folosit în special sub formă de ulei esenţial pentrz uz extern.

Frunzele şi lemnul arborelui sunt analgezice, antispasmodice, odontalgice, revulsive, stimulente. Infuzia este utilă sub formă de inhalaţie în tratamentul răcelilor şi afecţiunilor pulmonare. Uleiul esenţial obţinut prin distilare este antihelmintic, antireumatic, antispasmodic, cardiotonic, carminativ, diaforetic, sedativ şi tonic. Este aplicat extern în tratamentul durerilor musculare şi articulare; sub formă de balsam este util pentru degerături, buze crăpate, herpes, afecţiuni ale pielii, iar sub formă de inhalaţie pentru congestie bronşică. Se evită utilizarea sa în exces – poate fi absorbit prin piele cauzând intoxicaţie sistemică. Uleiul esenţial este util şi în aromaterapie, în tratamentul problemelor digestive şi al depresiei. S-a aprobat utilizarea arborelui de camfor în aritmie, tuse, bronşite, hipotensiune, afecţiuni cardiace şi nervoase, reumatism.

Camforul este utilizat şi în industria parfumurilor, în fabricaţia celuloidului şi a izolaţiilor electrice. Uleiul extras din seminţe se foloseşte în fabricarea săpunurilor şi ca lubrifiant. Chiar dacă uleiul de camfor poate fi în prezent sintetizat artificial sau înlocuit cu uleiul de eucalipt, în China arborele este cultivat încă pentru acest ulei care este folosit ca repulsiv pentru insecte, în tratamentul afecţiunilor oftalmice, ca şi bactericid eficient pentru combaterea unor viermi sau fungi.